Psaltirea

„Tâlcuire a celor o sută de cincizeci de psalmi ai

Proorocului Împărat David”

Fericitul Teodoret al Cirului

Sf. Mănăstire Sfinţii Arhangheli – Petru Vodă, 2003

TÎLCUIREA PSALMULUI 67

Întru sfîrşit, Psalmul lui David.

Văzînd păgînătatea ce se urma între oameni şi stăpînirea diavolului, şi fiind învăţat de Sfîntul Duh, dumnezeiescul David se roagă ca foarte degrab să se facă arătarea lui Dumnezeu şi Mîntuitorului nostru. Şi, primind descoperirea celor ce se vor face, se învaţă şi propovăduieşte mîntuirea firii oamenilor, pieirea vrăjmaşilor şi, în scurt, prea-slăvita schimbare a lucrurilor.

1 Să Se scoale Dumnezeu, şi să se risipească vrăjmaşii Lui şi să fugă de la faţa Lui cei ce-L urăsc pe Dînsul!

Zice: E vremea să Te scoli Tu, Stăpîne, şi să lucrezi mîntuirea oamenilor, şi numaidecît toată ceata neprietenilor se va întoarce în fugă, risipindu-se de strălucirea arătării Tale. Tot aşa, de multe ori şi noi obişnuim a-i deştepta pe judecătorii cei blînzi spre ajutorul celor nedreptăţiţi, rugîndu-i să se scoale şi să oprească semeţia asupritorilor. Iar „sculare”, după cum am zis de multe ori, nu numeşte numai încetarea îndelungii-răbdări, ci şi Învierea Mîntuitorului lumii la trei zile după ce a primit de bună voie moartea pentru noi.

2 Precum lipseşte fumul să lipsească; cum se topeşte ceara de faţa focului, aşa să piară păcătoşii de la faţa lui Dumnezeu!

Adică: Precum bătaia vîntului risipeşte fumul, şi ceara se topeşte cînd se învecinează cu focul, aşa se vor face cu totul deşerţi vrăjmaşii odată cu venirea Ta – o Stăpîne! Că aceia pe care Cei 70 i-au zis „păcătoşi” sînt numiţi de toţi ceilalţi tălmăcitori: „necredincioşi”. Şi Evreul, şi Sirul aşa îi numeşte.

3 Şi drepţii să se veselească,

Zice: Făcîndu-se acest lucru, toată faţa drepţilor se va umple de bucurie şi îndulcire.

să se bucure înaintea lui Dumnezeu şi să se desfăteze întru veselie.

Prin acestea, arată că nu asupra oamenilor a adus rugăciunea, ci împotriva dracilor ce dau război oamenilor, de a căror risipire şi deşertare se bucură neamurile şi Îl laudă pe Dumnezeu, Cel ce le-a mîntuit. Că zice:

4 Cîntaţi lui Dumnezeu, cîntaţi numelui Lui, cale faceţi Celui ce S-a înălţat peste apusuri, Domnul este numele Lui, şi vă bucuraţi înaintea Lui!

Aici, dumnezeiescul cuvînt le porunceşte Sfinţiţilor Apostoli să alerge la neamuri cu dănţuire şi cu cîntare de laudă şi să gătească Împăratului tuturor calea. Acestea se aseamănă celor zise lor de Domnul: „Mergînd, învăţaţi toate neamurile, botezîndu-le în numele Tatălui, şi al Fiului şi al Sfîntului Duh.” Prin învăţătura aceasta şi prin naşterea de a doua oară a Botezului, calea cea aspră s-a făcut netedă, gătindu-se lui Dumnezeu, Care era să locuiască şi să umble întru dînşii, după Proorocul.

Şi zice că „S-a înălţat El peste apusuri”, arătînd întunericul vărsat peste sufletele oamenilor. Aceasta a tălmăcit-o Simmah: „Aşterneţi cale Celui ce Se poartă pe pămînt nelocuit.” Iar nelocuită este pustia, şi „pustie” dumnezeiasca Scriptură a numit de multe ori neamurile: „Veseleşte-te, pustie însetată!”; şi iarăşi: „Mai mulţi sînt fiii pustiei (ai celei părăsite), decît ai celeia ce are bărbat.” Deci zice: Peste această pustie nelocuită, şi lipsită de lumină şi numită pentru aceasta „apus”, S-a înălţat Soarele Dreptăţii, şi a gonit negura şi a făcut-o pe cea nelocuită Biserică a Sa.

5 Tulbura-se-vor de faţa Lui, a părintelui celor sărmani şi a judecătorului văduvelor.

Că nu suferă ei arătarea Lui, ştiindu-L pe Dînsul drept judecător, căci prin purtarea de grijă pentru „văduve şi sărmani” a arătat dreptatea Proniei Lui. Şi dumnezeieştile Evanghelii ne învaţă tulburarea şi frica dracilor, că-i auzim pe dînşii zicînd: „Ce este nouă şi Ţie, Fiule al lui Dumnezeu? Ai venit mai-nainte de vreme să ne munceşti pe noi?”

Dumnezeu este în locul cel sfînt al Lui.

Fiindcă a zis: „Să se scoale Dumnezeu” şi: „Cale faceţi Celui ce S-a suit peste apusuri”, după cuviinţă a adăugat acest cuvînt, ca nimeni să nu socotească cum că Dumnezeul tuturor face iconomiile Sale mutîndu-Se din loc. Într-acest fel este şi cuvîntul zis de Domnul: „Nimeni nu s-a suit în cer, fără numai Cel ce S-a pogorît din cer, Fiul Omului, Cel ce este în cer”, care arată nescrierea împrejur a dumnezeieştii firi şi ne învaţă că S-a pogorît într-adevăr, petrecînd şi împreună-vieţuind jos cu oamenii, dar că era şi în cer şi nu S-a despărţit de Tatăl.

6 Dumnezeu aşază pe cei de un nărav în casă, scoate întru vitejie pe cei ferecaţi cu obezi, la fel pe cei amărîţi, pe cei ce locuiesc în mormînturi.

„De un nărav” numeşte pe cei ce au un scop, care sînt uniţi într-un gînd şi voiesc a se griji doar de fapta bună, iar nu pe cei ce voiesc acum unele, iar mai tîrziu altele. Pe aceştia zice că „îi face să locuiască în casa cea dumnezeiască”. Iar „ferecaţi în obezi” îi numeşte pe cei înfăşuraţi cu legăturile păcatului, pe care îi dezleagă şi îi face viteji. Unul ca acesta a fost Matei, unul ca acesta a fost Iacov al lui Alfeu, unul ca acesta a fost Zaheu, care, izbăvindu-se de legăturile nedreptăţii, au primit asupră-le foarte cu bărbăţie războiul împotriva celui ce îi ferecase. Şi zice că nu numai pe cei ferecaţi îi face viteji, ci şi pe cei ce au ajuns la vîrful păgînătăţii şi locuiesc în trupurile lor ca întru nişte mormînturi împuţite, pe care îi învredniceşte de mîntuire împreună cu aceia.

7 Dumnezeule, cînd ieşeai Tu în mijlocul norodului Tău, cînd treceai Tu în pustie,

8 pămîntul s-a cutremurat, cerurile au picurat

Simmah a tălmăcit stihul aşa: „Dumnezeule, ieşind Tu înaintea norodului Tău, umblînd Tu prin cea nelocuită, pămîntul s-a clătinat şi cerul a picurat.” Zice: Vrînd să treci în pustia aceea nelocuită, care nu primise încă raza luminii, Tu ai clătinat, şi ai cutremurat pămîntul şi din cer ai picat asupră-i picăturile darului. Şi primul lucru s-a făcut pe Cruce, că atunci s-a cutremurat pămîntul, şi pietrele s-au despicat şi tot ocolul pămîntului s-a clătinat, prin oarecare simţire văzîndu-L spînzurat pe Cruce pe Ziditorul a toate. Iar cealaltă – după Înălţarea Lui la ceruri: atunci a venit darul Duhului peste Apostoli, urmînd şi asemănîndu-se picăturilor de ploaie.

Apoi, învăţîndu-i pe Iudei că Dumnezeu este Cel ce a făcut toate acestea, a adăugat mai luminat:

de către faţa Dumnezeului Sinaiului, de către faţa Dumnezeului lui Israil.

Zice: Cel ce S-a arătat strămoşilor noştri în muntele Sinai, tot Acela a clătinat şi pămîntul în vremea Patimii, mustrînd nebunia noastră, şi apoi a dăruit darul Duhului.